Nici nu ştiu de unde să încep să vă povestesc despre această carte… Am terminat-o de câteva zile și m-a umplut de o asa mare tristețe că nu mai sunt în stare decât să mă uit la emisiuni tâmpe de vesele sau la filme idioate cu sfârșit fericit. Știţi cum de obicei când îți place o carte te reîntorci să-i vizitezi paginile din când în când? Eu știu cu siguranță că nu am să recitesc cartea asta vreodată!
Dar nu regret că am citit “O viață măruntă” și de aceea și scriu recomandarea asta. M-a devastat atât de mult că din când în când a trebuit să o las jos și pur și simplu să mă ridic de pe canapea ca să-mi limpezesc gândurile. Cartea asta m-a provocat, m-a supărat, m-a uimit și m-a întristat. Cartea asta este… cum să va spun? Știți atunci când este câte un accident pe șosea și toți, deși oripilați, ne uităm în ideea că vom vedea ceva din tragedia de pe șosea? Ceva oribil, tragic, sângeros chiar, dar care NU ni s-a întâmplat nouă? Atunci înțelegeți despre ce vorbesc…
A avut un început mai greu, chiar la un moment dat mă întrebam ce este cu toate discuțiile și ratingurile mari?? Apoi nu am putut să o las din mâna, așa cum nu-ţi poți feri privirea când vezi ceva cu adevărat terifiant. Unele scene sunt de o duritate greu de conceput și sunt atât de reale, că tu, ca cititor, eşti atât de pătruns de ce este descris acolo că aproape simți fizic totul…
“O viață măruntă” este povestea a patru tineri ale căror destine se întâlnesc într-un colegiu din Massachusetts. Deveniți buni prieteni, la sfârșitul colegiului se mută în New York unde fiecare încearcă să-și clădească un viitor.
Willem, un tânăr sensibil și inteligent care lucrează într-un restaurant dar aspiră să devină actor. JB, copilul unor imigranți Haitieni, Pictor, originar din Brooklyn care încearcă să-și facă un nume în lumea artistică. Malcolm – un architect frustrat care lucrează într-o firma importantă unde se simte pierdut și ratat. Și în sfârșit, enigmaticul, inteligentul și retrasul Jude – cel în jurul căruia, cumva, gravitează viețile celorlalți trei. Jude despre care nu știm mare lucru dar despre care aflăm că este un copil abandonat la o ghenă de gunoi, crescut de niște călugări la o mănăstire.
Autoarea urmărește relația dintre cei patru de-a lungul anilor – lăsând cumva neutră, poziționarea temporală a poveștii. Pe măsură ce se maturizează, relația dintre cei patru evoluează, adancindu-se, dar în același timp devenind mai întunecată, atinsă de accente de mândrie, de succesul pe care îl cunosc sau de adictiile cărora le cad pradă.
Sincer este greu să-i fac un rezumat pentru că de fapt cartea cumva nu este despre povestea în sine: prietenia dintre patru indivizi. Sau este, te simți de parcă ai fi în spatele unei camere de filmat și prin lentila aceea mică, vezi o viață care te umple de compasiune, de deznădejde și de tristețe. Și cred că cele mai triste momente din povestea lui Jude, pentru mine, nu au fost născute din scenele de o violență greu de suportat, ci din cele pline de dragostea sinceră, umană, cu care este înconjurat că adult. Și asta pentru că Jude alege ca primii 15 ani teribili din viața lui să-l definească că individ și nu restul de aproape patruzeci în care este înconjurat de cei care-l iubesc.
Nu am putut să nu mă întreb ce anume a făcut-o pe Hanya Yanigihara să scrie cartea aceasta. Nu am găsit mare lucru – dar într-un interviu a mărturisit că a scris-o într-un fel de frenezie, timp de 18 luni. Și că parte din inspirație i-a venit de la o serie de fotografii și desene pe care le colecta de 14 ani. Și că s-a luptat mult cu editorul ei care dorea eliminarea unor scene dure din povestea lui Jude pentru a-i da cititorului o gură de oxigen.
“Am vrut să fie cumva ceva “prea mult” în privința violenței din carte, dar am vrut și să fie o exagerare a absolut tot, o exagerare a dragostei, a empatiei, a milei, a ororii. Am vrut că totul să pară puţin “prea mult”. Am vrut să se simtă puțin vulgar pe alocuri. […] Am vrut că cititorul să fie apăsat de asta cât mai mult și dacă am insistat uneori prea mult în unele locuri, ei bine, nu m-am putut opri.” *
* 26 iulie 2015, Tim Adams, The Guardian (traducerea îmi aparține)
Asta mărturisea Hanya Yanigihara într-un interviu din 2015 dat prestigioasei reviste The Guardian.
Sper să alegeţi să cititi “O viaţă măruntă” – eu o consider una dintre cele mai bune cărţi pe care le-am citit vreodată şi mă bucur mult că fost tradusă şi în limba română. Si m-ar bucura să aud şi impresiile pe care vi le-a lăsat cartea Hanyei Yanagihara – mesajele voastre ajung la mine completând formularul de mai jos.
Până data viitoare vă urez lectură plăcută şi o săptămână plină de lucruri bune.
Cu drag, Gabi
Aprecierea mea:
Despre autoare:
Hanya Yanagihara este o scriitoare americană născută în Los Angeles dar care a copilărit în Hawaii. Tatăl ei, doctor hematolog şi oncolog, este originar din Hawaii, iar mama ei s-a născut la Seoul, în Coreea de Sud. După ce a absolvit colegiul s-a mutat la New York unde a lucrat câţiva ani ca publicist. Acum este editorul-şef al revistei “T: The New York Times Style”.
Primul ei roman, “The People in the Trees”, a fost publicat în 2013 şi se bazează pe povestea adevarată a virusologului Daniel Carleton Gajdusek.
“O viaţă măruntă” a fost publicat în 2015 şi s-a bucurat în cea mai mare parte de recenzii extrem de favorabile. Romanul a fost nominalizat în 2015 la Man Booker Prize şi a câştigat în acelaşi an premiul Kirkus la categoria ficţiune.
Titlu în original: A Little Life
Autor: Hanya Yanagihara
Anul apariţiei: 2017
Editura: Litera