Mă bucur să vă împărtășesc unul dintre articolele publicate in Pagina de Psihologie: “Diagnostic: infertilitate. Când zgârii pereții până la sânge ca să poți găsi ieșirea”
” Am încă nopți în care mă trezesc speriată și mă uit repede în pat lângă mine, îl văd pe puiul de om și respir ușurată; sau pun mâna pe el, că să mă conving că este real și nu doar în imaginația mea. Am încă zile în care îmi aduc aminte de momentele grele și foarte grele ale călătoriei mele către maternitate și mă ia cu fiori pe șira spinării. Respir adânc și mă readuc în momentul prezent.
Povestea mea este povestea a milioane de femei care s-au luptat sau se luptă cu infertilitatea. Și mi-am dorit foarte mult să o împărtășesc pentru că, mai presus de toată disperarea și durerea, există luminița de la capătul tunelului, de care nu trebuie să uităm nicicând. Știu că este ușor de zis și greu de făcut atunci când tu te simți complet scufundată în întuneric, zgâriind pereții până la sânge ca să poți găsi ieșirea.
Poate vi se pare dramatică descrierea mea, dar nu reflectă nici măcar o mică părticică din cum se trăiește și se simte drumul dificil către maternitate, către a deveni părinți: de la agonie la extaz, de la disperare la o licărire de speranță, de la neputință la și mai mare neputință.
Mai presus de orice, este un drum al încercărilor. Încercările mai puține sau mai multe pe care le faci pentru a obține o sarcină și a o duce la bun sfârșit și încercările prin care trebuie să treci tu, ca ființă umană. Ceea ce mie mi se pare cel mai greu este spectrul de emoții prin care trebuie să treci de fiecare dată. Fie că încercam in the old-fashion way sau prin metode de reproducere umană asistată, în primul și primul rând, speram.
Sunt aproximativ două săptămâni care încep cu foarte multă speranță pentru că încerci să te autoconvingi că de data asta va fi diferit și vei reuși. Cu cât trec zilele spre momentul în care vei afla dacă ești însărcinată sau nu, începe ușor, ușor să se instaleze frica: „Dar dacă totuși nu am rămas însărcinată? Ce mă fac? Ce o să se întâmple? O să mai am putere să o iau de la capăt sau mai bine să renunț?“
Când ai ajuns la momentul testului de sarcină, deja ești un amalgam de speranță cu frică de nu mai știi de capul tău. Ești într-o stare de amorțeală și parcă iți este frică să și respiri, ca nu cumva să se întâmple ceva. Într-un final, deschizi ochii să te uiți la testul de sarcină sau deschizi e-mailul cu rezultatul analizei care îți spune DA sau NU.
Credeți că dacă este DA poți să te bucuri pe de-a întregul? Te bucuri pentru circa o oră, după care se instalează din nou frica. Teama că nu o să fie totul bine. Trăiești de la o ecografie la alta, pentru că asta este singura modalitate care îți dă certitudinea de care ai atât de mare nevoie. Și credeți că atunci când naști un copil sănătos la trup, minte și suflet te întorci la cine erai înainte de această călătorie? Eu, personal, nu cred. Pe de o parte, lași pe drumul ăsta bucăți din sufletul tău, pe care nimeni nu poate să le mai lipească la loc, și, pe de altă parte, ai descoperit în tine resurse pe care nu credeai vreodată că le ai. La finalul acestui drum ești o altă femeie.
Dacă este NU, apar din nou disperarea și durerea. Te prăbușești și îți plângi copilul pe care ți-ai imaginat că în curând îl vei ține în brațe și îl vei mângâia la nesfârșit. Cu care ai plecat deja în prima vacanță și îl duci la grădiniță. Ne facem scenarii în toată perioada în care așteptăm răspunsul și ne imaginăm viitorul dorit. Pentru că deja ne-am pus viața pe pauză și așteptăm să trăim când va veni copilul. Până atunci, doar supraviețuim.
Când treci prin mai multe încercări nereușite, bunăstarea emoțională a femeii și a cuplului este zdruncinată grav, iar viața în toate aspectele ei este impactată. Și, din păcate, se poate ajunge la depresie și la credința că nu vom fi niciodată mame.
Dacă astăzi m-ar întreba cineva: „Ce să fac pentru a ajunge la capătul acestei călătorii cât de cât bine emoțional?“ aș avea un singur răspuns: sprijin. Sprijin specializat, sprijin de la cineva care a trecut deja prin această călătorie, sprijin de la oricine poate să dea o îmbrățișare și să spună o vorbă bună.
Eu fac parte dintre femeile care au ajuns la capătul drumului cu copilul în brațe. Știu că am șansa să trăiesc niște timpuri în care medicina a evoluat și sunt recunoscătoare. Probabil cu doar 10-15 ani în urmă, șansa mea de a deveni mamă era aproximativ zero barat, dar astăzi, metodele de reproducere umană asistată îți dau o șansă reală. Am avut parte de o echipă medicală profesionistă și îi sunt recunoscătoare. Am un partener care a știut să mă ridice de pe jos când eu nu mai puteam să mă ridic și îi sunt recunoscătoare. Am prieteni care mi-au dat brațele lor ca să mă aline și le sunt recunoscătoare. Și știți cui mai sunt recunoscătoare? MIE! Mie, pentru că am reușit să evoluez în această călătorie și să înțeleg că încrâncenarea trebuie înlocuită cu determinare, extremele cu echilibru, obsesia cu un pas în spate și o privire de ansamblu, disperarea cu speranță. Și am ales să cred că toată această călătorie se va termina cum este mai bine pentru mine.”
